14 iun. 2011

Programul National Apicol 2011 - 2013



In data de 14 septembrie 2010 Comisia Europeana a aprobat Programul de imbunatatire a productiei si comercializarii produselor apicole prezentat de Romania in temeiul Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului si de stabilire a contributiei Uniunii la acest program.

Actiunile aprobate in Programul national apicol pentru perioada 2011 � 2013 pentru care se acorda ajutor financiar sunt:

- Tiparirea si multiplicarea Ghidului de bune practici pentru apicultura si a materialelor informative.
- Achizitia de medicamente, produse biologice si suplimente nutritive folosite in tratarea varoozei in apicultura conventionala si in apicultura ecologica.
- Achizitia de matci, roi la pachet, roi pe faguri si familii de albine pentru refacerea septelului apicol.
- Realizarea si implementarea Programului National de Management al Resurselor Melifere (PNMR) de origine silvica si al culturilor entomofile sub aspectul eficientizarii stuparitului pastoral din Romania.
- Achizitia de stupi in vederea reformarii stupilor uzati deplasati in pastoral.
- Efectuarea analizelor fizico-chimice ale mierii care atesta calitatea acesteia.

Actiunile din Programul National Apicol sunt finantate de Comisia Europeana in proportie de pana la 50% din cheltuielile efectuate de Romania pentru fiecare actiune accesata, excluzand TVA.

Contributiile aprobate sunt:

Contributia comunitara

- 3.473.395 euro pentru anul 2011
- 3.462.218 euro pentru anul 2012
- 3.446.343 euro pentru anul 2013

Contributia nationala

- 14.701.144 lei pentru anul 2011
- 14.653.837 lei pentru anul 2012
- 14.586.646 lei pentru anul 2013

Contributia Uniunii Europene la Programul de imbunatatire a productiei si comercializarii produselor apicole este aprobata prin Decizia Comisiei din 14.09.2010, iar cursul euro este stabilit de Banca Central Europeana la data de 29.12.2009 la valoarea de 4,2325 lei,� conform art.11 al Regulamentului (CE) nr 1913/2006 al COMISIEI privind normele de aplicare a regimului agromonetar pentru moneda euro in sectorul agricol� si modificarea unor regulamente.

Beneficiarii Programului national apicol sunt apicultori, persoane fizice sau juridice, persoane fizice autorizate organizate in asociatii de crescatori de albine, federatii, uniuni apicole, cooperative agricole sau grupuri de producatori recunoscute, conform legislatiei in vigoare.
Pentru implementarea actiunilor prevazute in Programul national apicol pentru perioada 2011 - 2013, Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale va elabora o hotarare de Guvern, pana la finalul acestui an.

Veninul de albine, componentele majore si efectele fiziologice ale acestora



Veninul de albine este un produs biologic propriu albinei si nu intra în categoria principiilor active transmise de plante asa cum sunt mierea, polenul sau propolisul. El este depozitat într-o vezicula speciala a albinelor si reprezinta un produs de secretie glandulara, care este eliminat pentru protectie în caz de pericol, fiind un act reflex de autoaparare.
Cantitatea de venin pe care o poate elimina la o întepatura o albina cu glanda de venin normal dezvoltata este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanta uscata. Cantitatea de venin este determinata de vârsta albinelor, de hrana si de sezon. Cantitatea maxima de venin se obtine de la albinele în vârsta de 15-20 de zile, dupa care glandele secretoare degenereaza treptat.
În general se afirma ca odata folosita rezerva de venin nu se mai reface. Totusi unele cercetari mentioneaza ca dupa eliminarea prin întepare rezerva de venin a albinelor se reface cu conditia ca integritatea organului specializat sa nu fie deteriorata.

Proprietati fizice
Veninul de albine în stare naturala este un lichid dens, incolor, cu miros specific, întepator, gust amarui acid, astringent, arzator. În contact cu aerul la temperatura ambientala, componentii volatili se evapora, restul cristalizeaza sub forma de cristale alb cenusii cu miros specific si gust astrigent.
Proprietatile terapeutice se mentin o lunga perioada de timp în conditii de temperatura sub 0 grade.

Componentele majore si efectele fiziologice ale acestora:
Veninul de albine are o compozitie complexa atât în substante organice cât si anorganice dizolvate într-un mediu usor volatil. Compozitia si efectele fiziologice ale veninului ca produs de secretie al albinei si cel utilizat în terapie nu sunt echivalente. Diferenta este data de componenta volatila.
Pentru cuantificarea efectelor veninului de albine asupra unor tesuturi sau organe, se folosesc numeroase variante experimentale care presupun administrarea prin diferite modalitati a veninului pur integral, a veninului cristalizat si resuspendat în seruri.
1. Melitina: o polipeptida ce contine 26 de aminoacizi si reprezinta 40-60% din compozitia veninului. Este cel mai toxic component si este responsabil de efectele dureroase ale întepaturii.
Actiuni si efecte:
- antibacteriana si antifungica;
- antitumorala;
- inhibitor la nivel de sistem nervos central, produce contractia musculaturii netede si striate;
- produce eliberarea de histamina;
- proprietati radio-protectoare;
- creste permeabilitatea vasculara, produce hemoliza directa;
- scade tensiunea arteriala;
- puternice proprietati antiinflamatoare.
2. Fosfolipazele (A2 si B): reprezinta un grup de enzime foarte raspândita în lumea vie. Este alergenul major al veninului de albine. Actioneaza direct asupra membranelor biologice.
Actiuni si efecte:
- actiune radio-protectoare;
- este mastocitolitica;
- determina eliberarea de histamina;
- scade presiunea arteriala;
- are proprietati antigenice;
- prezinta efecte antagoniste fata de alpha- toxina stafilococica si toxina tetanica;
- actiune antitumorala.
3. Apamina: este cel mai mic polipeptid neurotoxic cunoscut ( contine 18 aminoacizi) si singurul capabil sa strabata bariera hematoencefalica.
Actiuni si efecte:
- este antigena;
- proprietati antiinflamatorii.
4. Hilauronidaza: este principalul factor responsabil pentru raspândirea celorlalte molecule ale veninului de albine în tesutul atacat.
Actiuni si efecte:
- creste permeabilitatea capilara;
- prezinta proprietati legate de raspunsul imunitar;
- este antigenic si anafilactogen.
5. MCDP: este un peptid cu efect degranulatoriu al mastocitelor.
Actiuni si efecte: are efecte mult mai mari decât hidrocortizonul în suprimarea evolutiei artritei adjuvante induse (este de 100 de ori mai eficient decât hidrocortizonul.
6. Cardiopep:
- creste forta de contractie (beta-adrenergica) a inimii;
- creste ritmul cardiac;
- efecte reduse asupra circulatiei coronariene;
- proprietati antiaritmice.
7. Minimina: actioneaza asupra larvelor de insecte, întârziind dezvoltarea acestora.
8. Adolapina: este un neuro transmitator cu proprietati analgezice si antiinflamatorii.
9. Histamina:
- mareste diametrul si permeabilitatea capilarelor;
- actioneaza asupra musculaturii netede din vasele mari, provocând dilatarea lor si implicit scaderea tensiunii arteriale;
- declanseaza senzatia de mâncarime a pielii în zona întepaturii.
10. Dopamina: stimuleaza activitatile motorii.

Actiuni farmacologice
Doctorul Langer (chimist german) a descris în 1897 urmatoarele trei actiuni ale veninului de albine:
hemolitica (produce distrugerea globulelor rosii); hemoragica (produce iesirea sângelui din vas); neurotoxica (produce blocarea nervilor).

Indicatii terapeutice
Tratamentul cu venin de albine este poate chiar mai vechi si mai faimos decât tratamentul cu miere. In bolile reumatismale (poliartritele infectioase si de alta origine, spondiloza, poliartrita deformanta, nevrite, radiculo-nevrite, nevralgii rebele, sciatica, ulcere trofice ale pielii, plagi atone), maladii chirurgicale ale vaselor periferice (flebite nesupurate, endarterite), infiltratii inflamatorii nepurulente, astm bronsic, boala hipertonica vasculara în stadiile I si II (hipertensiune arteriala), irite, iridociclite, tireotoxicozele in stadiile I si II (hipertiroidiile fara visceralizare, fara complicatii cardiace).
Cele mai bune rezultate se obtin însa in tratamentul bolilor neurologice (nevrite, nevralgii, miozite). Mai putem observa rezultatele interesante pentru tratamentul nevrozelor climacteriale (de menopauza), în boli infectioase la ochi (trahom, ulceratii corneene sau panus).

Contraindicatii
Profesor Dr. N. M. Artemov a stabilit în practica sa de peste 20 de ani urmatoarele contraindicatii ale apitoxinoterapiei: hipersensibilitatea alergica individuala la veninul de albine, tuberculoza, maladiile infectioase acute, hepatitele, nefritele, bolile venerice, anumite boli psihice, infectiile purulente acute, insuficientele cardiovasculare, starile de epuizare a organismului, diabetul zaharat si starea de graviditate.

Apiterapia în prevenirea, tratamentul şi profilaxia afecţiunilor stomatologice



Produsele apicole îşi pot demonstra eficienţa în cea mai mare parte în prevenirea, tratamentul şi profilaxia afecţiunilor stomatologice, cu care omul este confruntat în cursul vieţii.

Parodontopatiile cronice se numără printre cele mai răspândite afecţiuni dentare. Obiceiurile alimentare actuale, deficienţele minerale şi o igienă precară fac ca vârsta de apariţie a acestor grave afecţiuni să fie mult mai redusă, mulţi tineri în jurul vârstei de 30 de ani confruntându-se cu Ťpierdereať prematură a dinţilor.
Studiile efectuate şi care au avut în vedere administrarea propolisului prin diferite procedee - injectare, pansamente, badijonaje, aplicarea electroforezei (o tehnică ce permite o mai bună penetrare a soluţiei prin intermediul a doi electrozi) - în tratamentul maladiilor parodontale au demonstrat că administrarea acestui produs conduce la o ameliorare considerabilă, ca urmare a diminuării inflamaţiei. Tratamentele aplicate pot conduce chiar la cicatrizarea leziunilor.
Este necesar să se amintească aici ca tratmentul cu propolis trebuie totuşi efectuat sub control medical de specialitate, pentru că utilizarea propolisului poate, în anumite cazuri, antrena o serie de reacţii alergice şi dermatite de contact.

Cariile dentare. Se ştie că un consum excesiv de sucuri de fructe sau de orice altă băutură relativ acidă poate contribui la demineralizarea dintelui. Proprietăţile sale antibacteriene fac ca propolisul să inhibe, la animalele de laborator, creşterea bacteriilor responsabile de apariţia cariilor dentare, este vorba de Streptococcus mutans, reprezintă, alături de maladiile cardiovasculare şi cancer, o afecţiune dintre cele mai răspândite.
Mierea este un produs relativ acid (pH = 3,9-4,5) şi s-ar putea crede, cel puţin teoretic, că ea posedă capacitate cariogenă. Totuşi, testele efectuate în vitro au demonstrat că într-un interval de timp de la 30 la 180 de minute, mierea este complet inofensivă pentru emailul (smaltul) dentar. Acest efect ar putea fi parţial atribuit prezenţei în miere a unor compuşi esenţiali în mineralizarea dintelui şi deci şi pentru rezistenţa acestuia la eroziune: calciul, fosforul şi fluorul. La om, influenţa mierii asupra sănătăţii dinţilor se verifică şi dacă pacientul are un flux salivar deficient. În acest caz, fosforul - prezent sub forma organică - este principalul agent responsabil de rezistenţă dentară la eroziune. Efectul este rezultatul capacităţii sale de a reduce gradul de solubilizare a mineralelor din structura dentară şi deci de eliberare a calciului din emailul dentar.
Astfel, aşa cum am menţionat mai sus, ca primă măsură generală, se recomandă înlocuirea zahărului şi a produselor zaharoase cu miere de albine, pentru a preveni apariţia proceselor de fermentaţie în prezenţa Streptococcus mutans, procese în urma cărora se produce demineralizarea smaltului dentar. Cariile existente pot fi tratate prin îmbibarea unui mic tampon de vata sterilă cu tinctura de propolis 30%, care se introduce în cavităţile formate.

Hemoragiile gingivale. Un rol foarte important în cazul afecţiunilor buco-dentare este jucat de igienă acestei zone. Tinctura de propolis 30% în amestec cu sulfofenatul de zinc acţionează ca excelent antiseptic bucal, hemostatic şi bactericid. Tot în cazul hemoragiilor bucale, se recomandă şi clătirea repetată a gurii cu tinctura de propolis 30%.

Aftele cronice recidivante. Acţiunea de Ťcurăţire (igienizare)ť oferită de propolis se face simţită şi în cazul aftelor cronice recidivante. În acest caz, propolisul face dovada acţiunii anestezice (de 4 ori mai puternică decât cea a procainei), atenuând durerea şi formând o peliculă protectoare la suprafaţa leziunilor ulcerate. Rezultatul constă în suprimarea iritaţiei produse de excitanţi că sucul de lămâie, oţetul etc. Nu este de neglijat nici aportul de factori antivirali sau de compuşi cu astfel de acţiune, întrucât la ora actuală se admite o ipoteză virala în etiologia acestui tip de afte.

Glosodinia (senzaţie dureroasă persistentă la nivelul limbii). În acest caz propolisul se remarcă prin acţiunea sa antimicrobiana, antiinflamatoare şi anestezică locală.
Prezent în categoria produselor apicole cu aplicaţii Ťbuco-dentareť, lăptişorul de matcă a fost folosit cu succes în tratamentul hemoragiilor gingivale repetate. Acest tip de tratament determină dispariţia inflamaţiei gingivale, a edemului şi a sângerării. Tot lăptişorul de matcă acţionează la nivelul ţesutului conjunctiv - la nivel de alveole dentare. Un posibil mecanism fiind legat de prezenţa aminoacizilor prolina şi hidroxi-prolina cu intervenţie directă în biosinteza colagenului.

Abcesul dentar
extern - amestec de propolis cu argilă verde sub formă de cataplasmă rece, foarte groasă (1 -2 cm). Se aplică pe obraz, în dreptul dintelui bolnav şi al locului inflamat. Aceasta cataplasmă, care are ca rezultat şi îndepărtarea durerii, este acoperită cu o compresă (pentru menţinerea umidităţii şi a unei temperaturi reci. Se menţine pe locul respectiv, timp de 3-4 ore, până la sedare.
intern - mestecarea de propolis brut de 4 ori pe zi, timp de cel puţin 2 ore. Cantitatea de propolis este circa 1 g pentru fiecare priză de masticat.
Se ştie că un consum excesiv de sucuri de fructe sau de orice altă băutură contribuie la demineralizarea dintelui.
Mierea este un produs relativ acid (pH -ul sau variază de la 3,9 la 4,5 faţă de 2,5 ph-ul unei băuturi precum Coca-cola) şi s-ar putea crede, cel puţin teoretic, că şi ea posedă capacitate cariogenă. Totuşi, testele efectuate in vitro au demonstrat că într-un interval de timp de la 30 la 180 de minute, mierea este complet inofensivă pentru emailul (smalţul) dentar. Acest efect ar putea fi parţial atribuit prezenţei în miere a unor compuşi esenţiali în mineralizarea dintelui şi deci şi pentru rezistenţa acestuia la eroziune: calciul, fosforul şi fluorul. La om, influenţa mierii asupra sănătăţii dinţilor se verifică şi dacă pacientul are un flux salivar deficient. În acest caz, fosforul - prezent sub formă organică - este principalul agent responsabil de rezistenţă dentară la eroziune. Efectul este rezultatul capacităţii sale de a reduce gradul de solubilizare a mineralelor din structura dentară şi deci de eliberare a calciului în emailul dentar.
Pentru fenomenele neplăcute asociate prezenţei cariilor dentare, există o serie de tratamente cu produse apicole ce pot fi aplicate cu rezultate foarte bune. Astfel, aşa cum am menţionat mai sus, ca primă măsură generală, se recomandă înlocuirea zahărului şi a produselor zaharoase cu miere de albine, pentru a preveni apariţia proceselor de fermentaţie în prezenţa Streptococcus mutans, procese în urma cărora se produce demineralizarea smaltului dentar. Cariile existente pot fi tratate prin îmbibarea unui mic tampon de vată sterilă cu tinctura de propolis 30%, care se introduce în cavităţile formate.
Conform părerii dr. Moises Asis, din Cuba, cariile de gradul III şi IV se tratează cu o soluţie alcoolică de propolis 10% aplicată topic, înainte de acoperirea acestora cu hidroxid de calciu Ca(OH)2,
Un rol foarte important în cazul afecţiunilor buco-dentare este jucat de igiena acestei zone. Tinctura de propolis 30% în amestec cu sulfofenatul de zinc acţionează ca excelent antiseptic bucal, hemostatic (în caz de hemoragii gingivale) şi bactericid. Tot în cazul hemoragiilor bucale, se recomandă şi clătirea repetată a gurii cu tinctura de propolis 30%.

Aftele şi ulceraţiile mucoasei bucale, cunoscute şi sub numele de stomatită, pot fi tratate cu următoarele preparate:
- miere cu extract fluidic de trandafir (apă de roze), în amestec cu glicerină, la care se adaugă vitamina C 250mg, rezorcină 1,25g şi bicarbonat de sodiu 1,25g. Se fac badijonări locale;
- propolis în soluţie alcoolică 2-6%. Se aplică local, în 3-4 cure;
- propolis 1 parte, glicerină 2 părţi şi etanol 10 părţi. Acest amestec se aplică prin pulverizare de 2-3 ori pe zi, pe zona afectată;
- propolis în soluţie alcoolică 20%. Badijonări locale, timp de 2-3 zile;
- tinctură de propolis 30% 40g, se amestecă cu miere de albine 50g, la care se adaugă borax 6g, glicerină 4g. Se aplică sub formă de badijonări locale.

Gingivitele. Produse apicole destinate tratamentului acestora:
- tinctură de propolis aplicată prin electroforeză, pe o perioadă de 2-5 zile;
- tinctură de propolis 30%, se aplică prin pipetare pe zona afectată, care în prealabil a fost spălată cu apă oxigenată şi tamponată până la uscare;
- GINGIPROP, un produs apicol cu care se fac badijonări locale. Acest produs conţine extract moale de propolis (extract spiss) şi clorură de zinc, în bază de miere de albine.

Afecţiuni cardiovasculare produsele apicole în tratamentul afecţiunilor cardiovasculare



Produsele apicole, în tratamentul afecţiunilor cardiovasculare

Specialistii în nutriţie şi cardiologii au convenit că o dieta sănătoasă şi echilibrată în nutrienţi esenţiali organismului poate influenţa în mod benefic bolile de inimă atât în prevenirea cât şi în ameliorarea lor). Regimul alimentar corect, combinat cu un stil de viaţă sănătos poate reduce semnificativ riscul de apariţie a bolilor cardiace, coronariene, a infarctului miocardic şi accidentelor vasculare cerebrale. În acest sens, produsele apicole, mierea, propolisul, veninul, sunt bogate în nutrienţi esenţiali în proporţii dintre constituienţi (foarte important), dintre cele mai favorabile tratamentelor umane.
Una dintre cele mai active grupe, dihidroflavonoizii, din compoziţia propolisului întăresc capilarele sanguine şi au un efect antihiperlipidemic.
Bioflavonoizii, o altă gruoă de substanţe active, cum este cazul quercetinei, rutinului şi hesperedinei, sunt vitali în creşterea rezistenţei capilarelor sanguine şi în reglarea permeabilităţii acestora. Aceşti compuşi potenţează acţiunea vitaminei C de păstrare a colagenului, Ťcimentul intercelularť, în condiţii de sănătate.
Aceiaşi compuşi sunt benefici, alături de vitamina C, în hipertensiune şi ajută, de asemenea, în cazuri de hemoragie şi de rupturi ale capilarelor şi ale ţesuturilor conjunctive. Lipsa acestor elemente nutritive din alimentaţie poate conduce la apariţia venelor varicoase, la tendinţa de sângerare uşoară şi/sau la apariţia de pete roşietice pe piele.
Recomandarea este de a consuma alimente cu un conţinut ridicat de vitamina B6 şi unul scăzut de metionină. Primele trei alimente care dispun de un raport corect B6 - Met sunt bananele: 40 la 1, morcovii: 15 la 1, ceapa: 10 la 1. Din acest punct de vedere, polenul are un astfel de raport : 400 la 1, ceea ce poate explica importanţa rolului său în alimentaţia bolnavilor coronarieni.
Se consideră că o deficienţă de vitamina E poate fi corelată cu boala cardiacă, independent de obiceiul fumatului, tensiune arterială, lipide şi chiar greutate. Descoperirile sugerează că subiecţii cu o mare incidenţă a bolii coronariene pot beneficia de consumul unei diete bogate în antioxidanţi, îndeosebi în vitamina E, polenul conţinând vitamina E în cantităţi însemnate.
Există din ce în ce mai multe dovezi că alimentele bogate în flavonoizi, în special propolisul, polenul recoltat de albine şi păstura, lăptişorul de matcă, scad în timp riscul instalării bolii cardiovasculare prin îndepărtarea radicalilor liberi incriminaţi de apariţia aterosclerozei. Dintre fructe şi legume, lista alimentelor celor mai bogate în flavonoizi menţionăm: brocoli, morcovii, coacăzele, grapefruitul, lămâile albe, rodiile, ciocolata, soia, portocalele, merele, roşiile, ceapa.

Hipertensiunea arterială
Dacă tensiunea arterială este prea ridicată, nu se recomandă ingerarea de polen de la început. Ca precauţie necesară, se recomandă consumul de orez integral, brânza de vaci şi salate pentru scaderea tensiunii. Numai dupa ce aceasta se normalizează, se recomanda începerea tratamentului cu polen.

Acţiunea veninului de albine asupra sistemului cardiovascular şi circulator
Aplicat în doze medii, veninul de albine prezintă asupra inimii următoarele efecte:
- reglează ritmul cardiac;
- îndepărtează aritmia produsă de excitaţia electrică şi prin administrarea de strovitină;
- prezintă un efect pozitiv asupra celulelor miocardului;
- creşte nivelul energiei şi funcţiilor cardiace.
Asupra vaselor sanguine, acţiunea veninului de albine se traduce prin:
- creşterea permeabilităţii acestora (ca rezultat, se observă o creştere a schimbului între sânge şi ţesuturi);
- creşterea debitului sanguin prin vasele coronariene;
- dilatarea vaselor cerebrale;
- scăderea hipertensiunii arteriale.
Efectele veninului de albine se manifestă şi la nivelul sângelui. Astfel, administrarea sa în doze medii conduce, în timp, la:
- creşterea eritropoiezei (producţiei de globule roşii);
- activarea producţiei de heparină, care contracarează toxicitatea veninului;
- diminuarea numărului de eozinocite (eozinofile) din sânge;
- efecte hemolitice, atunci când se utilizează doze mari;
- instalarea unui efect anticoagulant;
- scăderea vâscozităţii sanguine;
- scăderea concentraţiei de albumină din serul sanguin, crescând concentraţia acesteia în sucul gastric.
În doze medii şi mari, veninul de albine creşte conţinutul de proteine din sânge, sporeşte schimburile dintre sânge şi ţesuturi. Un alt efect important constatat la administrarea veninului de albine este acela de scădere a nivelului colesterolului.
Totuşi, în privinţa utilizării veninului de albine există încă multe întrebări, la care se caută răspunsuri. Iată câteva dintre acestea:

Cine nu trebuie să folosească veninul de albine?
Dacă există un diagnostic declarat şi confirmat 100% de boala cardiacă sau arterioscleroza, nu trebuie folosite nici măcar cremele sau unguentele pe bază de venin de albine. Persoanele care se află deja pe o medicaţie prescrisă ar trebui să-şi consulte medicul înainte de a folosi produse sau tratamente pe bază de venin de albine.
Veninul de albine nu trebuie administrat la copii sau la femeile gravide sau care alăptează.
Produsele ce conţin venin de albine nu trebuie aplicate pe pielea rănită sau în boli dermatologice specifice, cum este cazul eczemelor.

De ce nu este totuşi recomandat veninul de albine pentru bolile cardiovasculare şi arterioscleroză?
Numeroase proprietăţi ale veninului de albine determina efecte vasodilatatoare, anticoagulante. În vreme ce persoanele sănătoase nu trebuie să-şi facă probleme, aceste efecte pot fi nocive pentru subiecţii cu astfel de afecţiuni preexistente. Aceştia trebuie, în consecinţă, să evite produsele pe bază de venin de albine.
Unii dintre experţii în aplicarea veninului de albine sugerează că efectele fiziologice ale acestuia pot fi comparate cu cele ale histaminei, care produce dilatarea şi relaxarea arteriolelor şi capilarelor, scăzând presiunea arterială şi crescând-o pe cea venoasa. De altfel, histamina este prezenta chiar în compoziţia sa, dar studiile arată ca veninul de albine produs de albinele din zona Australiei şi Noii Zeelande conţine mai puţină histamină decât cel produs de alte specii de albine. Cercetările sugerează că peptida 401 din compoziţia sa are efect vasodilatator şi acţionează probabil direct asupra peretelui vascular. Apamina este considerată, a fi un stimulator potenţial, beta-adrenergic, nontoxic, cu proprietăţi antiaritmice bine definite. Tot în compoziţia veninului de albine se găseşte un compus cardioactiv relativ nontoxic, denumit cardiopep (în concentraţie de 0,7%)), care produce o creştere cu circa 50% a ritmului cardiac şi cu circa 150% a forţei de contracţie a muşchiului cardiac, dar nu produce nici o modificare a rezistenţei vasculare coronariene.

Preparat apiterapeutic cu miere şi hrean pentru tratamentul afecţiunilor cardiovasculare
Cura terapeutică cu miere şi hrean se bazează pe o veche tradiţie a medicinei populare şi poate fi aplicată de cei care au fost diagnosticaţi cu cardiopatie ischemică dureroasă, cu angina pectorală.
Pentru preparare, hreanul este curăţat şi dat prin răzătoare, într-o cantitate ce ar putea să umple o lingură. Se amestecă cu o lingură de miere de salcâm, până la obţinerea unei paste omogene. Preparatul se ţine la rece şi este consumat câte 1 linguriţă rasă, în fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun, până ce doza preparată pentru consumul zilnic este terminată. Amestecul are un gust plăcut, deoarece mierea atenuează gustul iute al hreanului, iar acesta din urmă, la rândul său, atenuează puţin din gustul excesiv de dulce al mierii. După o oră de la ingerarea acestui amestec, se poate lua micul dejun.


Utilizarea preparatului chinezesc cu tinctura de usturoi, tinctură de propolis şi miere de salcâm
Din vechime, mierea de albine a fost folosită pentru tratarea şi vindecarea rapidă a rănilor şi a plăgilor supurate. În afecţiunile digestive şi gastro-intestinale, mierea s-a dovedit un bun remediu, stimulînd activitatea intestinului - avînd în acest sens un efect mai bun decît al fructelor - favorizînd eliminarea substanţelor toxice din organism. Ea are şi un efect diuretic, influenţînd în mod deosebit rinichiul.
Folosită în tratarea ulcerului stomacal, mierea de albine a dus la dispariţia durerilor, senzaţiilor de arsură şi greţurilor. Prin consumul de miere, s-a observat o creştere a valorilor hemoglobinei sanguine, mierea avînd reale calităţi de stimulare a procesului de hematopoieză. Analizele de laborator au confirmat că, în mierea de albine se regăsesc 22 din cele 24 elemente principale ale sîngelui. De aceea, foarte multe efecte benefice ale mierii s-au constat şi în afecţiunile cardio-vasculare.
Propolisul este unul dintre cele mai eficiente produse ale stupului din punct de vedere al principiilor active transmise direct de la plantă la om. Prezenţa acestui produs apicol în preparatul chinezesc alături de usturoi este explicată prin elementele sale componente, cele predominante - flavonoizii - fiind compuşi naturali cu acţiune bine cunoscută asupra sistemului capilar, asupra fragilităţii şi permeabilităţii vaselor sanguine şi cu acţiune directă asupra sistemului circulator, ca vasodilatator şi agent hipotensiv, datorită efectelor diuretice, de drenaj biliar şi datorită efectelor de tip estrogen. Efectele endocrine sunt raportate şi în cazul altor glande, cum este cazul timusului, tiroidei pancreasului şi glandelor suprarenale.

Preparare şi administrare
Usturoiul, mierea şi propolisul sunt considerate materii prime necesare pentru prepararea de medicamente folosite în prevenirea şi combaterea sclerozei sau a altor afecţiuni cardiovasculare. Medicina chinezească recomandă un preparat natural bazat pe o tinctură din usturoi (extras cu o soluţie hidroalcoolică concentrată), cu adaos de miere şi extract de propolis. Sunt necesare 50 g miere de salcîm ca material de suspensie şi omogenizare. Pentru macerat se folosesc 125g de usturoi, care se adaugă în 125ml alcool 96 grade. Din această cantitate, după 10-15 zile de macerare, se obţine, prin strecurare şi presare, 175g macerat usturoi în alcool. Pentru obţinerea extractului moale de propolis se folosesc 43g de propolis brut, natural, fără impurităţi, care se dizolvă în 57ml alcool 96 grade. Se ţine în sticluţă cu dop ermetic, o săptămînă, lângă o sursă de căldură moderată (20-25 grade), apoi se desface dopul pentru a se evapora alcoolul, astfel se obţine o pastă moale cântărind aproximativ 50g extras de propolis sub formă de pastă. Pentru a obţine un extract alcoolic în concentraţie de 30 la sută, se procedează astfel: din extractul de propolis sub formă de pastă, se iau 30g şi se amestecă în 70ml alcool 96 grade, din care, după omogenizare prin amestecare, se folosesc doar 25g, pentru o doză de tratament. O doză de tratament pentru 100 de zile este de 250 ml preparat (cca 3.000 de picături). Pentru prepararea aceastei doze, se amestecă maceratul de usturoi rezultat (175g), cu extractul alcoolic de propolis în concentraţie 30 la sută (25g) şi mierea de salcîm (50g); total preparat 250 g. Această cantitate echivalează cu 2.700-3.000 de picături necesare unui tratament pentru o perioadă de 100 de zile, fără întrerupere. Mod de administrare Preparatul se administrează timp de 100 de zile, neîntrerupt, după următoarea schemă: picăturile se administrează în puţină apă (o linguriţă) dimineaţa, la prînz şi seara, cu o jumătate de oră înainte de mese. Se respectă doza de picături diferenţiată pentru fiecare masă, potrivit schemei. La fiecare administrare se agită flaconul, înainte de a trage cu pipeta preparatul. După 100 de zile de tratament continuu, cu doza variabilă din schemă, se face o pauză de 60 de zile, după care se poate reîncepe tratamentul (de întreţinere). În a 11-a zi de la începerea tratamentului, se administrează doza record de câte 25 de picături, atât dimineaţa, cât şi la prânz şi seara. După a 11-a zi de tratament, se repetă exact după schema din prima zi, respectîndu-se ordinea de administrare cantitativă şi continuîndu-se tratamentul pînă la terminarea preparatului obţinut din reţeta menţionată mai sus.

Tratamentul afecţiunilor gastroenterologice acţiuni şi efecte ale produselor apicole



Produsele stupului se dovedesc eficace pentru tratarea unui numar mare de afectiuni ale aparatului digestiv.
Mierea este recomandata în caz de lipsă de apetit, datorită actiunii uşor aperitiva. Deasemenea, mierea este recomandată în cazuri de tulburări de asimilaţie sau în insuflcienţele digestive (mai ales în cele de natură enzimatică). În cazuri de constipaţie, sub toate formele sale şi mai ales la copii, mierea se comportă ca un adjuvant util si adeseori suficient. Mierea prezintă şi o importantă influenţă în tratamentul şi vindecarea ulcerelor gastro-duodenale, a infecţiilor intestinale şi a insuficienţelor hepatice de diverse etiologii, între care şi alcoolismul.
Polenul recoltat de albine, mierea de albine, păstură şi propolisul sunt mijloace terapeutice importante în tratamentul afecţiunilor gastroenterologice.
Polenul contribuie cu o însemnată cantitate de fibre vegetale prezente la nivelul peretelui sau celular de natură celulozică sau celulozo-pectică, precum şi cu amidon, un polizaharid considerat de cercetătorii americani şi japonezi drept, fibra "viitorului". S-a demonstrat că amidonul poate manifesta proprietăţi interesante la nivelul tranzitului intestinal, chiar dacă nu este vorba de o fibră vegetală în sens nutriţional.

Afecţiuni gastro-intestinale, parazitoze. La baza utilizării mierii şi a celorlalte produse apicole în tratamentul unor astfel de afecţiuni stau proprietăţile lor antiinflamatoare, analgezice, imunogene şi antioxidante. La nivel intestinal, mierea manifestă o uşoară acţiune laxativa determinată de prezenţa în compoziţia sa a unei cantităţi importante de fructoza. Acest monozaharid manifestă o puternică presiune osmotică, care atrage apa la nivel intestinal, facilitând astfel evacuarea materiilor fecale. Acest efect este întărit de polen, care oferă bune rezultate, evitându-se astfel recurgerea la laxative, care sunt iritante pentru peretele intestinal şi crează în general obişnuinţă.

Reglarea tranzitului intestinal. Efectul polenului în asemenea afecţiune este dat de prezenţa în compoziţia peretelui celular a unor compuşi de tip celulozic, celulozopectic şi hemicelulozic - compoziţie tipică fibrelor vegetale. Constipaţia poate fi, de asemenea, ameliorată prin consumul unui amestec polen, capacele de ceară şi miere de cimbru.

Tratamentul enterocolitelor, al flatulenţei (balonărilor intestinale), al diverticulitelor şi al diferitelor forme de colite, între care şi colita amoebiană. Pentru astfel de afecţiuni se recomandă polenul. Acesta se comportă ca un veritabil eubiotic intestinal, deci că un reglator al funcţiei intestinale, intervenind eficient şi în vindecarea diareilor cronice. Polenul este uşor asimilat la nivel intestinal (mai ales dacă se reuşeşte distrugerea exinei). Aminoacizii esenţiali şi cei partial-esentiali trec uşor bariera digestiva. Acest lucru este foarte important în afecţiunilor hepatice şi în carentele enzimatice intestinale grave, condiţii în care alte proteine alimentare sunt cel mai adeseori greu de absorbit.
Studiile au arătat ca polenul conţine un factor antibiotic activ faţă de Salmonella şi unele tulpini de colibacil. Aceasta se explică prin faptul că polenul recoltat de albine este prelucrat cu secreţiile salivare ale acestora, secreţii ce conţin enzima glucozoxidaza, ce conferă proprietăţi antibacteriene cât şi mierii de albine. La nivel clinic, observaţiile au arătat cu precizie că efectul reglator asupra funcţiei intestinale poate fi atribuit polenului.

Fistule rectale, hemoroizi şi leziuni apărute în cazuri de rectocolite hemoragice. Propolisul prezintă puternice efecte antiseptice în aceste afecţiuni. La aplicarea sub diferite forme farmaceutice (unguente, supozitoare), propolisul accelerează procesul de cicatrizare

Tratamentul ulcerului produs de Helicobacter pylori. La nivel gastric, mierea manifestă un efect protector asupra peretelui stomacal - datorită pH-ului său mai ridicat. Efectul propolisului se bazează pe acţiunea sa antimicrobiană, mai corect spus, pe acţiunea unor compuşi din compoziţia sa, respectiv artepillina C şi diterpenoidul clerodanului- specifici propolisului brazilian obţinut de la speciile de Baccharis, Eucalyptus şi Araucaria, precum şi quercitina - flavonoid specific propolisului recoltat din zonele cu climat temperat. Asemenea acţiune de protecţie asupra mucoasei gastrice şi duodenale sunt deasemenea proprietăţi ale polenului şi păsturei, produse ce conţin pigmenţi flavonoizi şi carotenoizi. Un caz special de acţiune în cazul prezenţei lui Helicobacter pylori este cel al mierii de Manuka - miere specifică Noii Zeelande, obţinută de la specia Leptospermun. Principalul rol al acestor produse este acela de diminuare a senzaţiei dureroase şi de stimulare a cicatrizării ulceraţiilor.

Ulcerul gastric şi duodenal. Ulcerul gastroduodenal este o boala destul de frecventa, survenind până la 15% din populaţie. Caracterizat prin pierdere de substanţă, afectând mucoasa, submucoasa şi stratul muscular ale tubului digestiv supuse actiunii peptice a sucului gastric, are ca localizare în primul rând, duodenul, apoi stomacul, mai rar partea inferioară a esofagului şi intestinul subţire (de obicei dupa o operaţie pentru o complicaţie imporatntă a ulcerului gastroduodenal).
Tratament. Se administrează 1 linguriţă polen de 3 ori pe zi; în amestec cu miere în raport de 1:1, este mai eficient, doza administrată fiind o linguriţă de desert de 3 ori pe zi;
În funcţie de aciditatea gastrică, administrarea polenului cu miere se face astfel: dacă aciditatea este scăzută, amestecul de polen cu miere se dizolvă în apă rece şi se administrează înainte de masă. Dacă aciditatea gastrică este crescută, mierea cu polen se dizolvă în apă caldă şi se administrează cu circa 1 1/2-2 ore înainte de masă.

Amoebiaza. Boală provocată de infecţia cu Entamoeba hystolitica care este contractată prin ingestia de chisturi de amibe. Semenle şi simptomele care însoţesc infecţia cu amibă ce se localizează la nivelul tractului digestiv sunt: dizenterie, colici, scaune diareice mucopurulente şi sanguinolente. De asemenea amiba se mai poate localiza la nivel hepatic, pulmonar sau cutanat asta în cazul în care nu este tratată.
Tratament. Tinctură de propolis 30%, 20 de picături pentru copii şi 60 de picaturi pentru adulţi, de 3 ori pe zi, 1 oră înainte de masă, timp de 20 de zile, în 2-3 serii de tratament.
Tinctura de propolis 30% în amestec cu decoct de frunze şi inflorescenţe de pelin, 20 de picături pentru copii şi 60 de picături pentru adulţi, de 3 ori pe zi, 1 oră înainte de mese, timp de 20 de zile, în 2-3 serii de tratament.

Apendicită. Inflamaţie a apendicelui
Tratament. Administrarea de propolis pe cale orală.

Colecistita. Inflamaţia veziculei biliare
Tratament. Polen, pe cale orală, 20 de grame pe zi cu 20-30 de minute înainte de mese, timp de 20 de zile.

Angiocolita. Afecţiuni inflamatorii ale cailor biliare extra şi intrahepatice. În cele mai multe cazuri, procesele inflamatorii nu se limitează la căile biliare, ci interesează şi colecistul, dând naştere angiocolecistitelor
Tratament. Polen, pe cale orală, 20 de grame pe zi cu 20-30 de minute înainte de masă, timp de 20 de zile.

Colită atonă. Constipatia funcţională datorată unor contracţii insuficiente ale intestinului gros.
Tratament. 500g miere, la care se adaugă infuzie de pătlagina 500 g. Se administrează câte 1 lingură după fiecare masă.

Colite de fermentaţie, de putrefacţie, spastice. Rezultă în urma consumului excesiv de carbohidraţi, proteine, fructe, legume crude.
Tratament. Polen recoltat de albine în doze de 20-30 gr pe zi, până la dispariţia simptomelor şi normalizarea funcţiei digestive;
O suspensie ce are la baza extracte de polen, extract de propolis, ulei esenţial de mentă într-o bază antiacidă, în doze de 3 linguriţe pe zi post prandial;
O altă metodă de tratament al afecţiunilor tractusului gastro-intestinal se bazează pe utilizarea păsturii, după cum urmează: se dizolvă 180 g de miere în 800 ml de apă fiartă, adusă la temperatura camerei. La această soluţie se adaugă 50 grame de păstura. Acest amestec este lăsat să înceapă să fermenteze la temperatura camerei. Stoparea fermentaţiei se face în frigider. Cu 13-20 minute înainte de masă, se recomandă administrarea a 2/3 de pahar, timp de 6 săptămâni.

Enterocolita. Afecţiune a tractului digestiv determinată de diverse infecţii cu bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziţi.
Tratament. Miere - de preferinţă de mentă sau polifloră de deltă sau luncă - 500 g la care se adaugă infuzie de pătlagina 500 g. Infuzia de pătlagina se prepară lăsând frunzele de plantă în apă care fierbe, pe foc foarte mic, timp de 20 de minute, după care se lăsă în repaus înainte de a se amesteca cu mierea. Produsul preparat se păstrează la loc întunecos şi rece. Se administrează 1 lingura de suc rece înainte de mesele principale, de 3 ori pe zi.
Soluţie alcoolică de propolis (tinctura de propolis) 10%, câte 15-20 picături de 3 ori pe zi.

Gastrita hipoacidă. Reprezintă inflamaţia mucoasei stomacului asociată unei reduceri a secreţiei gastrice clorhidropeptice (acid clorhidric şi pepsină).
Tratament. Polen, 40g se amestecă cu miere, 500g la care se adaugă suc de aloe vera 75 g. Mierea şi polenul măcinat se omogenizează bine, după care se adaugă sucul proaspăt de aloe. Amestecul se păstrează la loc întunecos şi rece.
Se administrează câte 2 linguriţe de 2-3 ori pe zi, timp de 1 lună sau 1 lună şi jumătate. În caz de necesitate, se repetă după o pauză de 2-3 săptămâni.

Gastrita cronică. Gastrita cronică reprezintă termenul ce descrie inflamaţia persistentă a mucoasei gastrice (mucoasa stomacului).
Tratament.Miere 500g, la care se adaugă infuzie de pătlagină 500g. Infuzia de pătlagina se prepară lăsând frunzele de plantă în apă care fierbe, pe foc foarte mic, timp de 20 de minute, după care se lăsă în repaus înainte de a se amesteca cu mierea. Produsul preparat se păstrează la loc întunecos şi rece.
Se administrează 1 lingura de suc rece înainte de mesele principale, de 3 ori pe zi.
Polen zilnic câte 20 g, fracţionat în 3 prize, care se administrează cu 20-30 minute înainte de mesele principale, timp de 20 de zile.
Soluţie alcoolică do propolis 10%, câte 15-20 picături de 3 ori pe zi sau tinctură de propolis 3% câte 5-6 picături de 3 ori pe zi.
Duodenita. Se administrează polen: zilnic cca 20g, fracţionat în 3 prize, cu 20 -30 de minute înainte de mesele principale, timp de 20 de zile.

Afecţiuni digestive,proctologie, tratamente locale

Afecţiuni digestive
Diaree. Paradoxal, mierea poate fi un remediu excelent pentru diareile de etiologic bacteriană. Pentru aceasta, în circa 250 ml de apă se pun 4 linguri mari de miere. Persoanele suferinde de diabet trebuie să fie foarte atente, deoarece cantitatea de miere luată o dată este foarte mare.
Constipaţie. Produsul MIERE CU EXTRACT FRANGULA (cunoscut şi sub denumirea de Miere laxativă), produs al ICD Apicultura din Bucureşti. Se administrează câte 1 lingură, seara, cu o jumătate de pahar cu apă rece. La nevoie, doza poate fi repetată dimineaţa.
Produsul MELTONIC - Tonic digestiv - sub formă de pastă. Acesta conţine miere de albine, extract de propolis şi ulei de cimbru. Administrarea produsului asigura o bună digestie şi înlătura stările de flatulenţă.
Dieta. Dubla acţiune a mierii (oferirea imediată de energie pe fondul menţinerii nivelului glicemiei pe o perioada îndelungată) poate satisface foamea de dulciuri şi vă poate face să vă simţiţi sătui pentru mai mult timp. Pentru cei aflaţi la dietă, aceasta este o soluţie foarte bună.
Cei preocupaţi de greutate (şi este cazul marii majorităţi), să nu-şi facă griji: polenul recoltat de albine este un aliment hipocaloric. 2 linguri de polen conţin numai 90 de calorii. În volum, polenul oferă 15% lecitina, fapt deosebit de semnificativ, având în vedere faptul că aceasta are rolul de a normaliza metabolismul grăsimilor. Este poate şi unul dintre motivele pentru care consumul regulat de polen poate conduce la scăderea nivelului colesterolului. De asemenea, conţinutul său natural în fenilalanina îi conferă proprietăţi de suprimare a apetitului.
Împotriva răului matinal (greaţă, vărsături), pe care îl acuză femeile gravide aflate în primele 12 săptămâni de sarcină, se recomandă un sirop tonic ce conţine 1g de ghimbir şi este îndulcit cu miere.

Proctologie
Anita. Badijonare a regiunii anale cu un unguent cu propolis, care se prepară prin omogenizarea a 10 g de extract moale de propolis cu 10 g de lanolina şi 80 g de vaselină. Chiar dacă mâncărimile vor dispărea rapid, se recomandă continuarea tratamentului încă pentru câteva zile după dispariţia tulburărilor. Rezultate bune pot fi obţinute §i prin aplicarea cremei cu propolis Propoderm sau a unguentului cu propolis cu acelaşi nume.
Prurit anal. Beneficiază, între alte metode naturale de tratament local, de aplicarea, dimineaţa şi seara, de miere în zona anală. Tratamentul local trebuie însă susţinut de o alimentaţie sănătoasă, din care să fie eliminate mezelurile, vânatul, condimentele, băuturile alcoolice şi cafeaua, care acţionează că agenţi iritanţi.
Fistule anale. Unguent cu propolis 5-10%. Extract alcoolic de propolis 10% în ulei de ricin (l: l).
Fistule rectale. Supozitoare cu propolis (0,1 g în 2 g de unt de cacao), în fiecare seară înainte de culcare, 2-3 tratamente, fiecare a câte 30 de zile, cu pauze de 1-2 luni, între ele. Unguent cu propolis 10%. Supozitoare cu propolis MIPROSEPT, câte unul în fiecare seară, cu aceeaşi recomandare că mai sus. Crema şi unguentul cu propolis PROPODERM.
Fisuri anale. Supozitoare cu propolis MIPROSEPT, câte unul în fiecare seară, cu aceeaşi recomandare că mai sus. Cremă şi unguentul cu propolis PROPODERM.
Hemoroizi. Extract alcoolic de propolis 10% în ulei de ricin (1:1). Supozitoare cu propolis MIPROSEPT, câte unul în fiecare seară, cu aceeaşi recomandare că mai sus. Cremă şi unguentul cu propolis PROPODERM.
Desigur, decizia aplicării unui tratament trebuie să fie luată de un medic specialist, care va determina cauza instalării respectivelor afecţiuni.

Efecte terapeutice ale propolisului în diferite afectiuni



Propolisul este marea speranta a farmaciei moderne, care are drept obiectiv prepararea de principii active suta la suta compatibile cu sistemul de aparare si protectie al organismului uman. Este speranta de a produce medicamente cu adevarat performante în tratarea cancerului în general. Cercetatorii care studiaza albinele au constatat ca stupul este habitatul cel mai steril datorita propolisului.
Remedii naturiste pe baza de propolis si aplicarea acestora în tratamentele afectiunilor sunt cunoscute si folosite de peste 5.000 de ani. Cu toate acestea, natura lui este si astazi învaluita în mister. Pâna în prezent se cunosc cca 20 de actiuni farmacologice si peste 200 de substante active. Propolisul este o substanta cleioasa, puternic aromata, de diferite culori. Are rolul de a apara viata coloniei sub raport fizic, chimic si biologic. Este folosit împotriva daunatorilor: microbi, mucegaiuri, fungi sau insecte si animale mici (soareci de ex.), care sunt omorâte de catre albine si apoi mumificate într-un învelis de propolis.
Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs de cules, digestie si secretie al albinelor, din aceeasi categorie cu mierea si polenul. Este cules de pe cel putin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop si de arin, de pe frunzele, mugurii si scoarta coniferelor si a plopilor, a salicaceelor (salcii) si a prunilor. Materiile rasinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secretii salivare si ceara.
În conditii obisnuite, actiunea farmacologica a propolisului, scade rapid odata scos din stup si mai lent dupa primele 2-3 ore, pentru ca, în functie de conditiile de pastrare, activitatea utila sa dispara dupa 1-3 ani.
În tara noastra, propolisul se comercializeaza sub forma bruta, în piete sau în magazinele specializate. Mentionam ca exista sortimente deosebit de valoroase, cum ar fi propolisul de delta, cel de conifere, de lunca, etc.
Propolisul se prezinta ca o masa lipicioasa de culoare variabila între verde, maro ?i negru, având miros aromat de rasini si balsamuri. Punctul de topire este situat între 70 - 120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scazute este casant.
Propolisul este compus din:
- rasini vegetale si balsam de diferite compozitii (55%). Balsamurile sunt substante naturale lichide sau semi-lichide obtinute din scoarta unor arbori;
- ceara (7-35%), care este de natura vegetala;
- uleiuri eterice(10%) denumite si volatile, esentiale, sunt substante ce confera propolisului arome specifice;
- polen (5%);
- acizi grasi (4-20%);
- flavonoide si secretii ale glandelor salivare ale albinelor, fermenti, aminoacizi;
- derivatii flavonici, acidul ferulic (activ contra germenilor Gram pozitiv si Gram negativ);
- substante antibiotice;
- aminoacizi liberi: prolina si arginina;
- vitamine: A, B, E, PP;
- microelemente: siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, strontiu, zinc, mangan.
Constituientii farmacologici activi din propolis se gasesc în fractiunile solubile în solventi organici (cel mai folosit este alcoolul etilic). Cei mai importanti constituienti sunt flavonoizii în care intra flavonele, flavonolii si flavononele, compusii fenolici si aromatici.

Precautii terapeutice:
Interzis a se consuma de persoane alergice. Apar pareze temporare
Datorita compozitiei sale complexa, necunoscuta în mare parte, exista posibilitatea ca unele sortimente de propolis sa contina substante toxice, ca urmare unor culesuri în zone poluate sau contaminate cu microorganisme rezistente la propolis, cu pesticide si cu alte impuritati fizice sau chimice care îl pot face nociv, sau chiar sa genereze actiuni adverse. Din aceasta cauza recomandam o testate prealabila a sortimentului care urmeaza sa fie folosit în aplicarea în scop medical.
În caz de intoleranta, va recomandam utilizarea mugurilor de plop si a tincturii de muguri de plop. Sunt un bun înlocuitori si sunt bine tolerati de persoanele alergice la propolis si preparate.


Preparate pe baza de propolis:
Aerosoli cu propolis
Se folosesc 15-20picaturi de solutie alcoolica(tinctura) de propolis diluata cu apa distilata în proportie de 1/1. Se fac 2 sedinte pe zi a cîte 5 minute fiecare pe o durata de 15-20 de zile.
Tinctura de propolis
Tinctura de propolis este un extract alcoolic care contine 30%(15%) propolis.
Ce-a mai eficienta metoda de administrare a propolisului este tinctura de propolis.
Tinctura de propolis se obtine prin introducerea propolisului fin maruntit în alcool de 85-95* Cel mai recomandat este alcoolul de secara. Pentru ca propolisul sa poata fi usor maruntit, trebuie tinut în congelator.
Din 200ml alcool de 90*si 60gr(30gr) propolis, se face o solutie alcoolica de 30 %(15%) Se pastreaza la întuneric timp de 7-10 zile, perioada în care timp se agita din când în când.Se observa ca extractul alcoolic are o culoare închisa maro-rosiatica, iar pe fundul vasului sau depus particulele de propolis si ceara nedizolvate. Se filtreaza de doua ori printr-un pachet alcatuit din doua tifoane cu vata la mijloc. În urma filtrarii rezulta rezulta un lichid clar de culoare maro sau rosiatica. Se pastreaza în sticle închise ermetic, de culoare închisa.
Tinctura se administrează cel mai bine pe zahăr, pâine sau cu miere. Uneori administrat cu apa sau direct în gura, anumiti constituienti ai tincturii este posibil să precipite. Înainte de administrare faceţi un test.
Tinctura se administreaza dimineata, 10-15 picaturi la copii si 30-50 picaturi la adulti. Timp de o jumatate de ora nu se mai manânca si nu se mai bea nimic, pentru a se forma pelicula de ceara. Seara, înainte de culcare, se ia din nou, in aceeasi cantitate si cu aceeasi specificatie: cel putin o jumatate de ora sa nu se bea nimic si sa nu se consume niciun aliment. Acest tratament se administreaza timp de 10 zile, dupa care urmeaza 10 zile de pauza, pentru ca mai apoi sa se repete cura de 10 zile si tot asa, pâna încep sa se vada efectele tratamentului, si bineînteles, in functie de recomandarile medicului. Tinctura se administrează cel mai bine în amestec cu miere, pe zahăr sau pâine. Apa poate precipita unii componenţi ai propolisului
Tinctura în cosmetica: daca tinctura se picura pe o farfurie si se lasa sa se evapore alcoolul, se poate obtine pasta de propolis, care, amestecata cu alte ingrediente poate fi folosita cu succes in uz cosmetic.
Extractul apos
Propolisul se diluează în apă în cantităţi. Trebuie măcinat foarte fin şi amestecat cu apă în raportul 1:10. Se consumă după 10 ore.
Extractul moale de propolis se obţine din tinctura de propolis pusă într-un vas larg, lăsând să se evapore alcoolul.
Extract uleios de propolis
Se prepara, din 10 g propolis combinate cu 200 g ulei de masline sau 100 g unt. Amestecul se încalzeste usor pe baie de abur, timp de 90-120 minute, la 50 grade, amestecând continuu. Apoi se filtreaza si se pastreaza la loc întunecos si racoros.
Unguentul de propolis
Într-o cescuta (50 ml) de untura încinsa pe foc foarte mic se pun trei linguri de tinctura de propolis si o bucatica de ceara de marimea unei alune, dupa care se amesteca încontinuu vreme de 10 minute. Se ia de pe foc untura, dupa care se amesteca în continuare pâna când se întareste. Preparatul se pastreaza la frigider, folosindu-se extern contra arsurilor, pentru vindecarea contuziilor si a ranilor usoare, contra eczemelor (mai ales a celor uscate).
Pudra de propolis. Propolisul la temperatura camerei are consistenţa plastilinei. Pentru a-l putea măcina fin (cu o râşniţă), el trebuie răcit, ca să devină sticlos, casant. Pudra astfel obţinută se păstrează în vase de culoare închisă, într-un loc întunecos şi răcoros (dacă ajunge la căldură devine iarăşi compact, gumos).
Apa de propolis
Asa cum afirmam anterior, în contact cu apa, propolisul precipita si devine insolubil, pierzând astfel cea mai mare parte din calitatile sale. Totusi, cercetarile arata ca o solutie obtinuta din cinci lingurite (aprox. 25 ml) de tinctura de propolis la un pahar de apa (200 ml) are efecte terapeutice în anumite cazuri, când tinctura simpla nu poate fi folosita, deoarece are o actiune prea dura asupra tesuturilor. Apa de propolis, obtinuta în proportiile pe care le-am prezentat, are efecte excelente în combaterea stomatitelor si a cariei dentare (se fac clatiri atente ale gurii dupa fiecare spalare pe dinti), precum si în tratarea unor afectiuni genitale la femei (leucoree, cervicita).
Mierea propolizata
Se obtine prin combinarea unei lingurite de tinctura de propolis cu 3 lingurite de miere. Este un produs recomandat copiilor, carora li se va administra jumatate de lingura de 3 ori pe zi, pentru întarirea sistemului imunitar, pentru combaterea infectiilor respiratorii si intestinale.
Aceste forme de preparare a propolisului, pot fi folosite ca bază pentru produsele: spray, inhalaţii, alifii, creme etc.

Tratament profilactic si de întretinere.
Se administreaza dimineata:
10-15 picaturi la copii si 30-50 picaturi la adulti, diluate în putina apa ori puse pe putin zahar sau pe o bucata de pâine dupa care, timp de o jumatate de ora nu se mai manânca si nu se mai bea nimic, pentru a se forma pelicula de ceara. Seara, înainte de culcare, se ia din nou, în aceeasi cantitate si cu aceeasi specificatie: cel putin o jumatate de ora sa nu se bea nimic si sa nu se consume niciun aliment. Acest tratament de administreaza timp de 10 zile, dupa care urmeaza 10 zile de pauza, pentru ca mai apoi sa se repete cura de 10 zile si tot asa, pâna încep sa se vada efectele tratamentului, si bineînteles, în functie de recomandarile medicului.

Afectiuni si tratamente cu propolis:
Propolisul nu da efecte secundare. Se poate folosi în general acolo unde medicamentele preparate din plante sau din alte materiale sintetice nu au dat rezultate.
Nu se recomanda persoanelor alergice. Pentru a depista daca sunteti alergic la propolis, luati înainte de începerea tratamentului o cantitate de 3 -5 g seara, înainte de culcare. Se continua testul si dimineata cu 20 picaturi de tinctura pe stomacul gol.
Afectiuni infecto-contagioase: gripa(în faza incipienta), febra tifoida, meningite etc. Se utilizeaza solutie alcoolica 20-30%, câte 30 de picaturi de 3 ori înainte de masa.
Afectiuni O.R.L.: amigdalite, laringite, traheite, sinuzite, otite, rinite etc, prin tamponare cu unguent în nas, spray, gargara, aerosoli din solutie alcoolica 5% sau mai direct se mesteca 5-20 g propolis pe zi.
În oftalmologie: în conjunctivite. Se utilizeaza solutie de propolis 5 -10% în apa calda. Se pun 3 -5 picaturi de filtrat de culoare galbuie bruna în fiecare ochi. Usturimea este suportabila.
Afectiuni respiratorii: traheite, bronsite, tuberculoza. Tratament sub forma de aerosoli 10% solutie apoasa sau tinctura 20% de 3 ori pe zi, câte 30 de picaturi si de doua ori pe saptamâna inhalatii. Rezultate foarte bune în aceste afectiuni s-au obtinut folosind miere propolizata (miere în amestec de 3/1 cu tinctura de propolis). Se va lua dupa masa câte o lingura din amestec de câte ori va fi nevoie.
Afectiuni ale aparatului circulator: hipertensiune si arteroscleroza, sub forma de tinctura 30%, câte 30 de picaturi dimineata pe nemâncate pâna la vindecare.
Afectiuni digestive si intestinale: gastroduodenal, enterite si colite, câte 40 picaturi de tinctura 30% dimineata pe nemâncate; în dureri de stomac si boli virotice ale stomacului câte 30 de picaturi în 100 ml apa sau lapte dimineata, în parazitozele intestinale, câte 10 picaturi, de 2 ori pe zi, înaintea meselor principale.
Afectiuni ale ficatului: câte 40 picaturi, de doua ori pe zi, în 100 ml apa sau lapte, înaintea meselor cu o ora;
Afectiuni urologice si de prostata: rinichi, cai urinare, vezica urinara, prostata. Tratamentul se face cu câte 40 de picaturi, de 2 ori pe zi, în 100 ml apa calda, înainte de mese cu o ora, sau se sug 5-10 g propolis pe zi timp de 30 de zile sau 1-2 supozitoare de propolis pe zi (3-5 g propolis pentru un supozitor)
Afectiuni ginecologice: vaginite si metrite ulceroase. Se aplica prin tamponare o data pe zi solutia alcoolica 3-15%.
Afectiuni dermatologice: pomada 30% de doua ori pe zi, timp de 2 6 zile, în eritrodermia descuamativa si eritem seboreic se aplica pomada cu 20% propolis. În eczeme, neurodermite, ulcer varicos, fisuri anale, hemoroizi, arsuri si degeraturi, se foloseste solutia alcoolica sau unguent cu 20% propolis.
Pentru combaterea bataturilor si negilor, se aplica în pansament timp de mai multe zile o bucata de propolis topit.
Cancer: numeroase studii si experimente efectuate în diverse laboratoare de medicina experimentala si spitale din întreaga lume au dat rezultate foarte bune în ceea ce priveste folosirea extractelor alcoolice de propolis, folosite atât intern cât si extern. Folosit intern, 30-50 de picaturi de tinctura administrate de 4 ori pe zi, propolisul împiedica dezvoltarea celulelor maligne, creste capacitatea sistemului imunitar de a fagocita celulele canceroase, ajuta la restabilirea echilibrului organic al bolnavilor de cancer. Rezultate bune s-au obtinut cu tratamentul intern cu propolis în tratarea cancerului la sân, a cancerului de colon si genital, a melanomului malign, a metastazelor pulmonare si hepatice.
În cancerul mamar si al organelor interne se foloseste supt sau mestecat 5 -10 g pe zi sau sub forma de tinctura 20 -30% câte 30 de picaturi, înainte de mese, timp îndelungat. În cancerul de piele se foloseste alifie de concentratie 20% propolis.


Indicatii generale de utilizare a tincturii de propolis:
Uz intern:
.
1. Adjuvant în febra tifoida, meningita (adjuvant), boli infectioase însotite de febra: se ia 1 lingurita de propolis de 3 ori pe zi
2. Adjuvant în hepatita de toate tipurile: se iau 30 de picaturi de tinctura de propolis în miere de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Tratamentul dureaza 3 luni.
3. Astmul infectios si abcesul pulmonar: se utilizeaza tinctura de propolis 30%, din care se iau 15-30 de picaturi de 3 ori pe zi, înainte de masa pe pâine uscata, într-o cura care dureaza pâna la vindecare. În astmul bronsic se recomanda sedinte de aerosoli cu tinctura de propolis 7-8%(a se vedea prepararea tincturii si se vor modifica cantitatile si proportiile pentru concentratia respectiva). Se fac 2 sedinte cu o durata de 5 minute, într-o cura de 15-30 de zile
4. Cardiopatia ischiemica si anghina pectorala, cu aritmii si insuficienta cardiaca: se recomanda tinctura de propolis 30%, câte 10 picaturi de 2-3 ori pe zi dupa masa, timp de 15 zile pe luna.
4. Emfizemul pulmonar, pneumonie, silicoza, tuberculoza pulmonara si extrapulmonara: Se foloseste tinctura de propolis 20% din ca se iau 30 picaturi de 3 ori pe zi. Se fac inhalatii de 2 ori pe zi sau un extract alcoolic de propolis cu miere de salcâm si macerat de usturoi(125g catei tocati în125 ml alcool de 90 grade si macerati timp de 10-15 zile
3. Enterita, colita acuta si cronica, infectii virale la nivelul intestinului si al tubului digestiv în ansamblu: se iau 50 de picaturi de tinctura de propolis într-o lingurita de miere sau pe o bucatica de pâine, de 3-4 ori pe zi
4. Guturai, gripa în faza incipienta, dureri de gât (traheita, faringita), bronsita cronica, tuse uscata, tuse chintoasa, tuse convulsiva: se iau 5-6 lingurite pe zi dintr-un amestec format din jumatate de lingurita de tinctura si o lingurita de miere
.5. Hipertensiune, ateroscleroza cu reducerea colesterolului rau din sânge: se combina în proportii egale tinctura de propolis cu tinctura de usturoi (allium sativum). Se administreaza 30-50 de picaturi de 4 ori pe zi, pe stomacul gol, înainte de mesele principale. Amestecul de tincturi se poate lua ca atare sau cu miere.
6. Infectii cu protozoarul Giardia lambria: se ia o lingurita de tinctura pe o bucata de pâine de 3 ori pe zi, înainte de mesele principale. Tratamentul dureaza o saptamâna si se poate relua la nevoie.
7. Nefrita, pielo-nefrita, cistita, infectii reno-urinare în general: se ia 1 lingurita de tinctura de 3-4 ori pe zi. Tratamentul dureaza 5-7 zile.
8. Prostatita, adjuvant în adenomul de prostata: se iau 50 de picaturi de tinctura de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. O cura dureaza 3 luni si se reia la nevoie.
9. Tulburari de menopauza: vreme de un an se face un tratament cu tinctura de propolis. Se iau 20 de picaturi amestecate cu o lingurita de miere de 3 ori pe zi, dimineata, la prânz si seara.
10. Ulcer: La gastrite hiperacide si ulcere(gastric si duodenal), se pun 30 picaturi de tinctura de propolis 20% pe o felie de pâine alba si uscata. Se mesteca bine si se înghite pe stomacul gol. Se administreaza de 4 ori pe zi. Acest tratament are efecte cicatrizante si de reglare a secretiei sucurilor acide(din acest motiv nu se consuma fara pâine).

Uz extern:
1. Amigdalita, faringo-amigdalita, laringita: o bucatica de vata pusa în vârful unei mici baghete se înmoaie bine în tinctura de propolis. Se aplica cu ajutorul acestui dispozitiv tinctura direct pe locul afectat. Efectele sunt rapide.
2. Cancer mamar (adjuvant), cancer al pielii (adjuvant): se înmoaie un tampon de vata în tinctura de propolis, dupa care se stoarce foarte încet deasupra locului afectat, lasând preparatul sa scalde locul si sa se întareasca de la sine. Se reia operatia de 3-4 ori la intervale de 2-3 minute, dupa care se lasa zona tratata sa se zvânte la aer. (a se vedea si combinatia de tincturi de la tratamentul alunitelor si negilor, care este extrem de activ si în cancerul de piele si în tumorile exteriorizate).
3. Rani deschise, arsuri de toate tipurile: se aplica întocmai tratamentul de mai sus, de la cancerul pielii. În cazul ranilor se face o dezinfectie prealabila cu alcool.
În arsurile usoare se fac aplicatii cu unguent de propolis sau unguent de propolis si tataneasa. În arsurile grave se aplica tinctura de propolis - produce usturimi foarte puternice, dar efectele sale vindecatoare sunt uimitoare.
4. Eczeme infectioase: se aplica tinctura de propolis cu un tampon de vata în asa fel încât zona afectata sa fie cât mai mult timp scaldata de preparat, care va patrunde astfel cât mai mult în profunzime. Se vor face 2 asemenea aplicatii cu tinctura pe zi, dupa care locul se va lasa sa se zvânte vreme de o jumatate de ora. În cazul eczemelor uscate se va aplica ulterior o pelicula de unguent de tataneasa (symphytum officinali) sau galbenele (calendula officinalis).
5. Cosuri, acnee, furuncule, abcese, alunite, negi: se combina în proportii egale tinctura de propolis cu tinctura de tataneasa si tinctura de rostopasca. Se aplica acest remediu întocmai ca si la cancerul de piele Administrare interna: se ia de regula 1 lingurita de tinctura diluata într-o lingurita de miere, de 3-4 ori pe zi.
6. Herpes cu diferite localizari: se aplica pe locul afectat tinctura de propolis prin picurarea directa cu o pipeta, si nu prin stergerea cu un tampon de vata (deoarece propolisul tinde sa precipite mai rapid pe tampon), pâna se creeaza o mica crusta pe suprafata tratata. Se repeta procedura de 2-3 ori pe zi. Timpul de vindecare scade în 80% din cazuri de 3-4 ori, iar posibilitatea de recidiva se înjumatateste - asa suna concluziile unui studiu suedez efectuat în 1995.

Afecţiuni şi tratamente cu propolis

Gripa, guturaiul - un studiu realizat de catre un cercetator german, A. Scheller, a aratat ca la pacientii care iau 50 de picaturi de tinctura de propolis de patru ori pe zi, probabilitatea de a face o infectie cu virusul gripal scade cu pâna la 40%. De asemenea, la majoritatea pacientilor tratati astfel cu propolis, timpul de vindecare se reduce la 3-4 zile, fata de 6-7 zile la lotul martor.

Bronsita, bolile respiratorii cu secretii abundente - se ia de patru ori pe zi câte o lingura de miere propolizata, în cure de 3 saptamâni. Propolisul este un excelent antibiotic, care actioneaza progresiv inhibând dezvoltarea bacteriilor, refacând tesuturile lezate de catre acestea, favorizând eliminarea secretiilor în exces de pe caile respiratorii.

Gastrita si ulcerul - afectiuni specifice primaverii care se previn si se trateaza cu propolis. Se pun 30 de picaturi de tinctura de propolis pe o felie de pâine alba uscata se amesteca bine si se înghite pe stomacul gol. Se iau 4-6 asemenea doze pe zi, care au efect cicatrizant asupra peretilor gastrici, regleaza cantitatea de sucuri acide secretate. Retineti, însa, ca daca nu se administreaza pe o cantitate suficient de mare de pâine uscata, tinctura poate agrava, din cauza alcoolului pe care îl contine, gastrita.

Colita de fermentatie si de putrefactie - se pun 50 de picaturi de tinctura de propolis într-o lingura de miere si se înghit pe stomacul gol. Se iau 3 asemenea doze pe zi, înainte de masa. Vindecarea apare în maximum 5 saptamâni. La persoanele cu colita de fermentatie pe care mierea de albine o agraveaza, se va lua aceeasi cantitate de tinctura de propolis pe pâine uscata. Medicul bulgar S. Nikolov a facut un studiu cu acest tratament pe 45 de pacienti suferind de colita, observând dupa o luna la 43 dintre ei reactii pozitive. În general, dupa maximum 20 de zile, durerea si celelalte simptome deranjante au disparut, tratamentul fiind continuat doar pentru consolidarea efectului.

Astenia - anumite substante numite flavonoide din compozitia propolisului au efecte exceptionale în tratarea asteniei de primavara. Ele au efecte tonice nervoase, împiedica degradarea unor vitamine esentiale pentru organism (cum ar fi vitamina C), relanseaza activitatea hormonala. Contra asteniei de primavara se face o cura de trei saptamâni cu miere propolizata, timp în care se iau 6 lingurite din acest preparat pe zi.

Caderile imunitare - studii facute în paralel în Japonia, Statele Unite, Rusia au pus în evidenta faptul ca propolisul activeaza foarte puternic sistemul imunitar. Extractul alcoolic de propolis (adica tinctura) administrat sistematic mareste productia de celule specializate ale sistemului imunitar, le face mai "agresive", ceea ce determina o mult mai mare rezistenta la infectiile cu orice tip de germen. Pentru cresterea imunitatii se face o cura de 3 saptamâni, timp în care se iau câte 30-40 de picaturi de tinctura de propolis, de 4 ori pe zi.

Hipertensiunea si tulburarile de ritm cardiac - cercetarile facute în spitalul de cardiologie din Jiangsu, China, au pus în evidenta ca administrarea a 300 mg de propolis (aproximativ 150 de picaturi de tinctura) zilnic conduce la scaderea presiunii arteriale, la normalizarea ritmului cardiac, la scaderea cantitatii de colesterol din sânge. De asemenea, s-au constatat efecte de refacere a elasticitatii vaselor de sânge.

Agent analgezic - Cercetatorii de la Universitatea Santa Catarina din Brazilia au realizat un studiu care evidentiaza eficacitatea propolisului ca agent analgezic, în tratamentul unor afectiuni ca astmul bronsic, al bronsitei si al virozelor respiratorii.
Pentru tratamentul acestui tip de afectiuni se foloseste o solutie de propolis 5% în alcool, care stimuleaza procesul de regenerare tisulara în cazul de infectare a leziunilor. Solutia alcoolica de propolis 5% poate fi utilizata si în tratamente sub forma de aerosoli. Pentru aceasta se fac inhalatii în care propolisul este dizolvat în proportii de 1:2 în lapte fiert. Se recomanda ca pacientul sa ramâna în repaus circa 25 de minute dupa fiecare sedinta de aerosoli. Aerosolizarea se poate face fie prin inhalatiile simple, fie prin utilizarea unui aparat electric de aerosolizare. Un astfel de tratament dureaza circa 25 de sedinte, iar daca este necesar el poate fi repetat la fiecare trei luni.

În ajutorul astmaticilor - Utilizat ca supliment nutritional, propolisul poate deveni un pretios adjuvant în tratamentul pacientilor astmatici. Sub forma de solutii apoase, acesta a fost aplicat zilnic, timp de doua luni, în tratamentul unor forme moderate de astm bronsic. Studiile efectuate în Egipt cu astfel de extracte au demonstrat ca pacientii carora le-a fost administrat au prezentat o incidenta mai scazuta a crizelor de astm, pe fondul ameliorarii functiei ventilatorii.

Afectiuni canceroase - peste 30 de studii, cu efecte mai mult decât promitatoare, cu extracte de propolis, folosite atât intern cât si extern, s-au facut în diverse laboratoare de medicina experimentala si spitale din întreaga lume. Folosit intern, 30-50 de picaturi de tinctura administrate de 4 ori pe zi, propolisul împiedica dezvoltarea celulelor maligne, creste capacitatea sistemului imunitar de a fagocita celule canceroase, ajuta la restabilirea echilibrului organic al bolnavilor de cancer. Rezultate bune s-au obtinut cu tratamentul intern cu propolis în tratarea cancerului la sân, a cancerului de colon si genital, a melanomului malign, a metastazelor pulmonare si hepatice. Un studiu facut în Iugoslavia mai pune în evidenta ca administrarea sistematica a propolisului înlatura o buna parte a efectelor nefaste ale aplicarii radioterapiei în cancer. De asemenea, propolisul are efecte extraordinare utilizat extern, pe plagile canceroase.

Giardia - infectia cu protozoarul Giardia lambria cedeaza la un tratament de 30 de zile facut cu tinctura de propolis. Se iau 50 de picaturi pe o bucatica de pâine, de patru ori pe zi, înainte de masa.

Tuberculoza - un studiu facut într-un spital din Rusia de V.H. Karinova si E.I. Rodionova pe 135 de pacienti cu tuberculoza a avut rezultate uimitoare. Ele au administrat, vreme de 10 luni, câte 7-10 ml de tinctura pe zi. La trecerea acestui interval de timp, la aproape 25% dintre pacienti s-a constatat remisia completa a bolii, iar la ceilalti - cu exceptia a 12 pacienti -, îmbunatatiri substantiale ale starii de sanatate. Toti cei 12 pacienti care nu au raspuns la acest tratament sufereau de tuberculoza renala.

Ulceratii pe piele, ulcer varicos - 64 de pacienti cu ulcere de gamba, cu vârste între 23 si 98 de ani, au fost tratati cu tinctura de propolis si unguent. S-au facut aplicatii zilnice cu tinctura pe zona ulcerata si tratament la periferie cu unguent de propolis. Durata tratamentului a fost între 4 si 12 saptamâni. La final, 19 din cei 64 de pacienti nu mai aveau nici un semn clinic al bolii, iar alti 39 de pacienti erau într-o conditie mult îmbunatatita.


REACTII ALERGICE - Doctor biochimist Cristina Mateescu avertizeaza ca, în ultimii ani, în ciuda largii utilizari datorate proprietatilor terapeutice, exista rapoarte privind aparitia de alergii la unele persoane cu sensibilitate cunoscuta (alergii la polen, de exemplu). Pacientii cu astm bronsic pot avea o serie de crize de dispnee în cursul inhalarii propolisului. Ca regula generala, persoanele hipersensibile la albine si la întepaturile acestora prezinta reactii alergice la propolis. La fel se întâmpla si cu persoanele care sufera de afectiuni cronice: astm bronsic, eczema etc. Nu se stie înca daca alergia apare din cauza propolisului sau din cauza reziduurilor proteice lasate de albine în propolis (chiar venin de albine). Oricare ar fi însa cauza hipersensibilitatii, utilizarea propolisului în scopuri medicale trebuie sa se faca cu multa grija, mai ales la concentratii de peste 30%-40%. La primele semne de alergie la propolis, trebuie consultat imediat un specialist.

Acţiunile şi efectele preparatelor din propolis
în terapeutica umană

Efectele preparatelor din propolis în terapeutica umană
Actiunea terapeutică ale propolisului:
Datorita consistentei sale complexe, deosebit de bogate în substante active, produsele sau preparatele pot avea o pluralitate de actiuni.
Astfel, propolisul este recunoscut pentru actiunile sale antiinflamatoare, antibiotice, antibacteriene, bacteriostatice, dezinfectante, antivirotice, antifungice (contra ciupercilor), toate cu spectru larg de actiune partial cunoscut; el mai are actiuni antialergice, antihistamice, antigerminative, actiune stimulatoare a reactiilor imunitare, actiune antiiradianta, cicatrizanta, conservanta, antitoxica, combate mâncarimea de piele si tumorile, actiune eutrofica, regeneratoare, etc.

Actiunea antimicrobiana si antifungica:
Are o buna actiune antibacteriana (mai ales asupra bacteriilor Gram-pozitive), antifungica (în special asupra fungilor responsabili da aparitia infectiilor superficiale ale pielii) si antiinflamatoare (fata de unele inflamatii acute si cronice) au fost observate în urma a numeroase studii clinice si de laborator: Mai jos redăm principalele microorganisme asupra carora propolisul are o actiune importanta:
Organisme Gram-pozitive
Staphylococcus aureus
- comun în infecţiile localizate producătoare de puroi
Streptococcus pyogenes
- infecţii ale gâtului
Streptococcus viridans
- flora normală a tractului respirator superior ce poate produce infecţii la bolnavi cu
imunodeficienţă
Streptococcus pneumoniae
- cauza comună a pneumoniilor bacteriene
Corynebacterium diphteriae
- produce difteria
Acţiunea antifungică
Microsporum canis
- viermi inelari la pisici şi câini ce se transmit la om
Microsporum gypseum
- infecţii al pielii capului şi corpului în America de Sud
Phialophora jeanselmei
- urmare injectării acest fung poate provoca moartea ţesuturilor profunde din corp
Piedraia hartae
- fung parazit la nivelul părului
Trichophyton mentagrophytes
- atacă părul, unghiile şi pielea
Trichophyton rubrum
- atacă părul unghiile şi pielea
Trichosporon cutaneum
- se găseşte în intestin, tractul respirator şi pe piele şi poate afecta pacienţii cu debilităţi, rar fatal

Acţiunea andioxidantă
Unul dintre cele mai impresionante efecte clinice ale propolisului este cel legat de acţiunea protectoare împotriva radiaţilor (în special gamma şi UV). Producerea radicalilor liberi în organismele expuse la aceste radiaţii are ca rezultat distrugerea ţesuturilor. Extractele apoase de propolis prezintă un efecte inhibitor asupra oxidării lipidelor şi deci a generării de radicali liberi şi accentuarea activităţii enzimei SOD care este cel mai important principiu activ care contribuie la protecţia celulelor faţă de radicalii de O2, distrugatori din cursul metabolismului aerob. Cea mai mare cantitate de SOD se află în partea verde a cerealelor, care se dezvoltă dupa germinarea seminţelor. Aceleaşi extracte apoase de propolis prezintă prin aceaşi activitate antioxidantă şi o bună protecţie hepatică.

Acţiunea antitoxică
Extractele apoase de propolis reprezintă excelente mijloace naturale de inhibare a xenobioticelor, prin metabolizarea lor, intoxicarea cu tetraclorură de carbon şi intoxicaţia alcolică la nivelul ficatului. Tetraclorura de carbon produce un radical foarte toxic şi foarte reactiv, implicat în peroxidarea lipidelor. Efectele propolisului în protecţia ficatului sunt accentuate de acţiunea sinergică cu polenul, prin asociere cu acesta.

Efecte ale propolisului în diabet
Extractul de propolis potenţează acţiunea hipoglicemiantă a insulinei. Acest fapt se datorează unui derivat cu magneziu al rutozidului, din componenţa propolisului - bogat în vitamina P, care prin acţiunea asupra celulelor ß din insulele lui Lagerhans, previne în mare măsură diabetul zaharat insulino-dependent.

Acţiunea antiinfecţioasă şi antimicrobiană
Extractele pe bază de propolis au o mare capacitate de a combate stările infecţioase locale şi generale. O fracţiune hidrosolubilă şi termostabilă din propolis, care este stabilă şi la liofilizare, este foarte eficientă împotriva infecţiei cu Mycobacterium tuberculosis (generatoare de TBC).
Prin asocierea propolisului cu unele antibiotice, eficacitaea şi durata de acţiune este mult mai eficientă, iar respecivele microorganisme nu dezvoltă rezistenţă la antibiotice.
Acţiunea antiinfecţioasă şi antibacteriană, la administrarea internă a propolisului se bazează pe stimularea factorilor imuni specifici şi non-specifici, având ca rezultat o creştere a rezistenţei generale a organismului.
Principalii compuşi responsabili pentru această importantă acţiune a propolisului sunt esterii acizilor fenolici cu alcooli aromatici. Când se constată absenţa unei cantităţi dozabile de ulei volatil, eficacitatea propolisului scade. De aceea o importantă condiţie de calitate a propolisului este existenţa fracţiunii volatile. Cu cât propolisul este mai aromat, cu atât este mai eficient.

Acţiunea de vindecare a rănilor
Această capacitate este rezultanta mai multor efecte diferite, dar competitive. Propolisul nu acţionează numai ca agent epitelizant, ci şi ca antiinfecţios, emolient, anestezic local şi anti edematos (datorită cerii), precum şi ca agent producător de rapidă refacere a circulaţiei sanguine la nivelul capilarelor.
Aceste efecte au fost semnalate în tratamentul diferitelor răni: arsuri induse experimental, aplicaţii post-chirurgicale, răni perianale, necrozări de ţesuturi, arsuri accidentale (chimice sau termice), plăgi atone (ulcere trofice ale membrelor inferioare).
Farmacodinarnia capacităţii de vindecare a rănilor cuprinde două etape:
- blocarea acţiunii agenţilor infecţioşi, cu începerea proceselor mucolitice şi de descuamare în zona necrozată;
- stimularea procesului de granulaţie - favorizându-se astfel reacţia naturală a organismului de activare a proceselor regenerative şi de intensificare a proliferării epiteliale.
Aceste procese sunt însoţite de o îmbunătăţire a circulaţiei sanguine şi limfatice în zonele tratate cu propolis şi de o diminuare a permeabilităţii vaselor sanguine (aşa numita acţiune de tip vitamina P datorată flavonoizilor).
Denumirea de vitamina P (factor de permeabilitate) a fost aplicată anterior unui grup de flavone ce cuprinde hesperedina, eriodictina, quercetina şi rutozidul.
În ulcerele cronice de gambă, propolisul contribuie la restructurarea membranelor capilare, la producerea vaselor de neoformaţie şi la îmbunătăţirea proceselor metabolice celulare şi tisulare locale prin reducerea anorexiei tisulare, reactivarea proceselor enzimatice şi favorizarea restructurării substanţei fundamentale dezorganizate.
Aplicarea propolisului Limitează lărgirea cicatricelor şi atenuează o serie de fenomene secundare, precum înmugurirea şi formarea de eczeme.

Acţiune anestezică locală şi generală
Propolisul este unul dintre produsele care s-a dovedit a fi un foarte bun agent anestezic.
În aplicaţii locale, el prezintă o activitate de 3,5 ori mai mare decât a cocainei şi de 5,2 ori mai mare decât a procainei.

Acţiunea propolisului asupra sistemului nervos autonom (vegetativ)
În tulburările neuro-psihice (sindromul de stress, astenie, migrenă şi restabilirea echilibrului somn-veghe, scleroza multiplă, distrofie musculară progresivă, boala Parkinson, sindromul subiectiv de traumatism cranian, anorexie mentală), diferite preparate farmaceutice pe bază de propolis pot acţiona eficient.
Propolisul în extracte apoase are un puternic efect asupra sistemului nervos autonom, cu acţiune periferică asupra transmiterii influxului nervos şi vasodilataţie la nivelul reţelei sanguine.

Mierea de salcam, un medicament natural



Calitatile de medicament ale mierii se cunosc inca din antichitate, din aceasta cauza a fost numita "hrana vie". Mierea de salcam este asimilata foarte usor de organism, oferind energie si substante bioactive si nutritive.

Dintre numeroasele tipuri de miere, fiecare cu proprietatile ei specifice, mierea de salcam este un tonic general, care calmeaza tusea si este folosita in tratarea asteniei si nevrozelor.

Mierea de salcam contine vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compusi aromatici, fitohormoni, acizi organici (lactic, oxalic, citric, malic), dextrina, compusi ai azotului.

Aceasta are un continut in fructoza mai mare decat al celorlalte tipuri de miere (41,7%) si contine 10% zaharoza si maltoza si 34,7% glucoza, avand pH-ul 4. In total, mierea de salcam contine 435 substante.

Mierea de salcam este monoflora, ceea ce inseamna ca a fost culeasa in marea majoritate de la o singura specie de planta - in acest caz din salcam.

Caracteristici
Culoarea mierii de salcam, imediat dupa recoltare, este transparenta, insa, depinde de fagurii in care a fost facuta. Astfel poate avea nuante de la incolor la galben pai sau galben deschis.

Mierea de salcam are un gust placut, dulce, este vascoasa si fluida si nu prezinta semne de cristalizare cand este proaspata. Cristalizarea este un proces natural si depinde de raportul dintre glucoza si fructoza din componenta mierii si de temperatura mediului. Datorita unei cantitati mari de fructoza, aceasta nu se cristalizeaza decat dupa un an si jumatate doi ani, dar nici atunci in totalitate.

Mirosul este specific. Trebuie sa tinem cont insa, ca mirosul pronuntat de salcam este un semn al falsificarii mierii prin introducerea unei infuzii de flori de salcam.

Retineti! Mirosul pronuntat de salcam este un semn al falsificarii mierii prin introducerea unei infuzii de flori de salcam.


Indicatii terapeutice
Principala calitate a mierii de salcam este aceea de calmare a tusei, este antiseptica si este folosita in tratamentul asteniei si nevrozelor. Aceasta mai este recomandata in:
Gastrita hiperacida - mierea de salcam, diluata in apa calda si luata cu 90-120 de minute inaintea mesei, diminueaza aciditatea gastrica si se absoarbe repede, calmand pirozisul "arsurile" (o lingura de miere in 100 ml apa);
Ulcer - este foarte buna mierea de salcam diluata in 200 ml de lapte nefiert. Amestecul se bea seara inainte de culcare, bineinteles alaturi de un regim alimentar adecvat.

Mierea de salcam este un excelent tonic pentru copii, convalescenti, pentru intarirea sistemului imunitar si pentru gravide.

Mierea si sanatatea



Folosita ca aliment timp de mii de ani, mierea si-a dovedit din plin calitatile terapeutice si nu exista cultura în care sa nu fi aparut vorbe de duh legate de tineretea vesnica pe care ea o ofera consumatorilor ei.
În plus, mierea este doar o parte a unui complex de produse ale stupului, terapiile ancestrale folosind pe larg si polenul, propolisul, ceara, laptisorul de matca, veninul, pentru mentinerea sanatatii.

Avertisment
Persoanele bolnave de diabet NU vor consuma miere si produse din miere decât sub îndrumarea medicului!
Copiii sub un an NU vor consuma miere! Mierea poate fi o sursa potentiala de spori de Clostridium botulinum, care nu afecteaza tinerii si adultii cu o microflora intestinala normala, dar care poate declansa botulismul infantil la unii copii sub un an.

Mierea si celelalte produse ale stupului
De ce este mierea atât de bogata în principii curative? Pentru ca este esenta lumii vegetale! Se spunea "sa curga lapte si miere". Laptele, sa nu uitam, este produsul complex destinat dezvoltarii organismului mamiferelor si aliment unic pentru primul stadiu de viata al acestora. În mod asemanator, mierea provine din zaharul natural acumulat de plante pentru a forma fructul. Amândoua vin astfel din grija lumii animale sau vegetale pentru perpetuarea speciei, sunt sustinute de acest instinct fundamental al vietii si, consumându-le, beneficiem de grija întregii naturi pentru descendentii ei.
Plantele absorb prin radacinile lor apa din sol, în fapt o solutie de nitrati, fosfati, carbonati, apoi aceasta "seva" este supusa în frunze procesului de fotosinteza, rezultând hidrati de carbon, zaharoza. În perioada de înflorire, zaharurile care constituie nectarul sunt secretate de glandele aflate în flori. Elaborarea nectarului are loc în momentul în care se deschid sacii cu polen, insectele în general si albinele în special participând la polenizarea plantelor atunci când trec din floare în floare adunând nectarul.
Adus în stup în gusa albinelor culegatoare, nectarul este o solutie suprasaturata de zaharoza, maltoza, melitoza si alte polizaharide. Albinele prelucratoare transforma aceste polizaharide în monozaharide printr-un proces de hidrolizare, rezultând mierea cruda, care mai contine înca procente mari de apa. Invertaza secretata de glandele faringiene actioneaza asupra mierii când aceasta este trecuta din gusa în gusa, apa este eliminata si rezulta mierea coapta.
Din continutul mierii ne putem face si o idee preliminara asupra calitatii ei curative. Zaharurile cele mai însemnate din miere sunt glucoza (28-37%), fructoza (37-39%), zaharoza (0,5-1,3%), maltoza (5-11%). Când glucoza depaseste cantitativ fructoza, mierea este mai putin dulce si cristalizeaza usor.
O serie de acizi organici, precum acidul formic, se afla si ei în componenta mierii, dându-i acesteia un caracter usor acid. Datorita continutului de acid citric si malic, mierea florala este superioara celei de mana. Acesti acizi asigura buna pastrare a mierii, având caracter bactericid.
Substantele minerale sunt si ele prezente în miere, în proportii ce depind de plantele din care a fost extras nectarul si de solul pe care acestea traiau. Bor, mangan, nichel, litiu, potasiu, fosfor, staniu, cupru, dar si oligoelemente ca bariu, beriliu, vanadiu, germaniu. În special mierea de mana este bogata în minerale.
Numeroase vitamine sunt si ele prezente în miere. B1 - tiamina, B2 - riboflavina, B5 - niacina, acidul pantotenic, B6 - piridozina, B12, dar si vitaminele A, c, D si acidul folic.
În mierea florala, provenind din glandele faringiene si salivare ale albinelor dar si din nectarul multor plante medicinale, sunt prezente substante active biologic, antibiotice.
Aroma mierii este datorata aminoacizilor din nectar.

Mierea de mana
Seva anumitor plante este folosita de insectele din familia Afidelor, care retin din ea substantele azotoase si elimina substantele zaharoase. Afidele traiesc pe numeroase specii de plante, dar mai ales pe conifere. Albinele ling zaharurile eliminate de pe frunzele populate de aceste insecte. Culoarea închisa a mierii de mana se datoreaza concentratiei ridicate de substante minerale, care îi confera si o mai mare vâscozitate.

Pastrarea mierii
Dupa extragere, mierea este fluida, dar, cu timpul, în masa ei începe un proces de cristalizare. Este gresit sa refuzam mierea zaharisita banuind ca este îndoita cu zahar. Singura care trebuie sa ramâna fluida un timp îndelungat este mierea de salcâm.
Antibioticele sunt extrem de sensibile la lumina soarelui, de aceea mierea trebuie pastrata în vase închise si la adapost de lumina. De aceea nu este bine sa cumparam miere care a stat mult timp în soare, pe marginea soselei.
Încalzirea mierii favorizeaza de altfel si aparitia hidroximetilfurfurolului, care depreciaza mierea.
Datorita aciditatii ei, în contact cu tabla de zinc sau de fier, mierea formeaza compusi toxici, deci nu este bine sa fie pastrata în astfel de recipienti.

Polenul
Graunciorii de polen sunt celule sexuale masculine, organul de reproducere mascul al plantelor superioare. Un rol deosebit în compozitia polenului îl au enzimele care accelereaza si regleaza procesele vitale. Polenul este astfel cel mai important element de crestere pentru albine, dar si pentru refacerea tesuturilor uzate.
Este adus în stup tot de culegatoare, la ore la care umiditatea atmosferica este ceva mai crescuta, dimineata si spre seara.
Dupa culoare, ne putem da seama de planta din care provine: albastrui de la nalba, rosu de la par, piersic, castan, galben-auriu de la alun si papadie, mov de la coriandru, negru de la mac, cenusiu de la soia, galben deschis de la floarea soarelui.
Nu trebuie sa ne mire ca polenul pus în vânzare este multicolor, deoarece albinele nu culeg polen doar de la o singura planta, asa cum fac cu mierea, ci prefera diversitatea.
Polenul este alcatuit din proteine, aminoacizi liberi, acizi grasi, vitamine, microelemente, hidrati de carbon, vitamine si antibiotice.
Pentru albine, polenul mai vechi de un an este mai putin eficient, au observat prisacarii, deci si pentru om ar fi bine sa fie consumat polen proaspat.

Pastura
Polenul disponibil, neconsumat în stare proaspata, este depozitat si sufera transformarea în pastura, fiind supus unei fermentatii lactice.

Propolisul
Secretat mai ales de mugurii plopului, dar si de cires, prun, brad, piersic, castan, pin, propolisul este si el cules de un numar restrâns de albine culegatoare. Rasinos, cleios, insolubil în apa, dar usor solubil în alcool, colorat de la galben la verde închis, dar si rosiatic si chiar negru, este cules mai ales în lunile august si septembrie.
Albinele îl prelucreaza cu ajutorul poleinei, învelisul graunciorului de polen, care este regurgitata în amestec cu saliva încarcata de antibiotice, care sunt astfel încorporate în propolis.
Continând numeroase antibiotice, este folosit de albine pentru îndepartarea din stup a agentilor patogeni. Substantele balsamice continute, aldehidele aromatice si uleiurile eterice, sunt degajate si purifica atmosfera din stup.
Efecte constatate:
- antimicrobian (distruge bacteriile si virusii)
- antiparazitar (anihileaza Giardia si Trichomonas)
- antiinflamator, cicatrizant si regenerant
- antioxidant
- antitumoral si radioprotector
- imunomodulator (stimuleaza producerea de anticorpi, crescând rezistenta corpului la boli)
- bronhodilatator (permitând eliminarea secretiilor), de unde eficacitatea în tratarea afectiunilor respiratorii, astm, bronsita, stari gripale

Laptisorul de matca
Laptisorul este produsul unor glande ale albinelor doici si este destinat hranirii larvelor în primele trei zile, indiferent de casta din care fac parte, si constituie hrana matcii pe tot parcursul vietii acesteia. Laptisorul este un derivat al polenului ingerat. În compozitia lui intra proteine, lipide, vitamine, antibiotice, hidrati de carbon si acizi nucleici. Având un rol determinant în metabolismul larvelor si în sustinerea efortului matcii, laptisorul de matca poate fi considerat cel mai hranitor produs al stupului.

Veninul
Destinat dusmanilor stupului, contine substante neurotoxice si corozive, ca acidul fosforic, acid formic, histidina, fosfataza D cu rol de hemolizant si melitina, care produce inflamarea tesutului în care a fost injectat veninul.
Prin definitie, veninul este o substanta toxica, cu efect nociv. În doze terapeutice, acelasi venin poate avea efecte benefice, mai ales ca antiinflamator, motiv pentru care este folosit în tratamentul reumatismului.

Ceara
Albinele construiesc din ceara celulele fagurilor, în care sunt adapostite larvele sau rezervele de miere. Ceara este produsa de glande abdominale în pelicule translucide, incolore. Cu ajutorul picioarelor posterioare, aceste pelicule sunt desprinse, aduse în gura pentru a fi mestecate, apoi lipite pentru a alcatui celule perfecte ale fagurilor.
Ceara nu este, deci, un produs de origine vegetala, ci o secretie a albinei.
Este utilizata pentru diverse tratamente cosmetice.

Mierea ca factor terapeutic
Mierea a fost mentionata ca medicament înca din cele mai vechi timpuri. Biblia, Coranul, Talmudul contin si ele referinta de acest gen. În majoritatea cazurilor, era administrata ca panaceu universal, de la tratamentele împotriva calvitiei, la solutii contraceptive si îngrijirea plagilor. Efectul era sporit prin includerea de plante si seminte de plante medicinale.
Mierea este si azi o prezenta în medicina populara, fiind utilizata pentru tratarea afectiunilor cailor respiratorii superioare, pentru ulcerele pielii, pentru afectiuni gastrice.
La începutul secolului XX, oamenii de stiinta au început sa analizeze efectul antimicrobial. Introducerea pe scara larga a antibioticelor a facut sa scada o vreme interesul fata de proprietatile curative ale mierii. În ultimele decenii, o data cu cresterea interesului fata de medicina alternativa, naturista, si în fata succesului evident al tratamentului cu miere si produse derivate, studiile au continuat.
Hipocrate (460-357 î.Hr.) - îngrijirea ranilor
Celsius (cca. 25 d.Hr.) - laxativ, tratarea diareelor, a racelilor si a bolilor de ochi
Grecia si Roma antica - antiseptic pentru rani si ulcere ale pielii
Aristotel (384-322 î.Hr.) - boli de ochi si rani
Dioscorides (cca. 50 d.Hr.) - ulcere, arsuri de piele, inflamatii ale gâtului
China antica - abcese, calvitie, rani inflamate, conjuctivite, infectii ale cailor respiratorii

Activitatea antimicrobiala
Oxidarea enzimatica a glucozei este principalul factor antimicrobian. Alti factori sunt mediul acid, continutul redus de proteine, vâscozitatea care limiteaza dizolvarea oxigenului si continutul redus de apa.
Continutul redus de apa nu ofera conditii bune pentru dezvoltarea bacteriilor. Aciditatea inhiba factorii patogeni. Prezenta crescuta a ionilor metalici, a acidului ascorbic si a catalazei reduce activitatea antimicrobiala.
A fost demonstrat stiintific efectul asupra Escheridia coli si Staphyloccocus aureus, dar si asupra altor bacterii gram pozitive sau gram negative.
Infectii cauzate de bacterii care sunt sensibile la activitatea antibacteriala a mierii:
*Anthrax-Bacillus anthracis
*Difteria-Corynebacterium diphtheriae
*Diareea, septicemia, infectii urinare, infectii ale plagilor-Escherichia coli
*Infectii ale urechii, meningite, infectii respiratorii, sinuzite-Haemophilus influenzae
*Pneumonia-Klebsiella pneumoniae
*Meningita-Listeria monocytogenes
*Tuberculoza-Mycobacterium tuberculosis
*Septicemia, infectii urinare, infectii ale plagilor-Proteus species
*Muscaturi infectate de animale-Pasteurella multocida
*Infectii urinare, infectii ale plagilor-Pseudomonas aeruginosa
*Diareea-Salmonella
*Septicemia-Salmonella cholerae
*Febra tifoida-Salmonella typhi
*Infectii ale plagilor-Salmonella typhimurium
*Septicemia, infectii ale plagilor-Serratia marcescens
*Dizenteria-Shigella
*Abcese, infectii ale plagilor-Staphylococcus aureus
*Infectii urinare-Streptococcus faecalis
*Carii dentare
*Infectii ale urechii, meningite, pneumonia, sinuzita-Streptococcus pneumoniae
*Febra reumatica, infectii ale urechii, infectii ale plagilor-Streptococcus pyogenes
*Holera-Cholera
Ulcere, gastrite, diaree
Utilizarea mierii ca tratament pentru ulcere si gastrite vine din traditia populara. Descoperirea rolului Helicobacter pylori în ulcer i-a condus pe cercetatori la explicarea efectului terapeutic prin efectul antibacterian. De asemenea, mierea protejeaza mucoasa gastrica prin stimularea fluxului sanguin, prin efectul antiinflamator si prin stimularea cresterii celulelor epiteliale. În plus, ca si glucoza, mierea ajuta absorbtia sodiului si a apei.

Candidoze
Infectia vaginala provocata de Candida albicans poate fi tratata cu ajutorul mierii, efectul acesteia fiind comparabil cu al antimicoticelor din farmacii. Se utilizeaza distilatul de miere.

Micoze
Micozele sunt datorate ciupercilor dermafite (Deuteromycontina), sunt extrem de comune dar foarte greu de tratat. De cele mai multe ori, ele se asociaza cu infectii bacteriene. Proprietatile antimicrobiene ale mierii au efect asupra ambelor infectii.

Probleme oftalmologice
Conjunctivitele si cheratitele, arsurile, sunt sensibile la tratamentul cu miere.

Tratarea ranilor
Ranile beneficiaza atât de efectul antimicrobial cât si de suportul oferit de miere pentru refacerea tesuturilor. Nu se trateaza cu miere ranile asociate varicelor.
Pentru tratarea ranilor utilizati miere de provenienta controlata, pastrata în conditii optime. Mierea trebuie sa fie în contact direct cu rana. Cel mai bine este ca mierea sa fie aplicata pe un suport de pansament antiaderent cu ochiuri suficient de mari ca sa permita trecerea mierii. Pansamentele trebuie schimbate des deoarece mierea va fi spalata de exudatul din rana.

Arsuri
Prin vâscozitatea ei, mierea protejeaza arsurile de infectii, sterilizeaza ranile si grabeste vindecarea. Se utilizeaza miere neprocesata, nediluata.